Ion Roşioru

MARELE PUSTIU INVIZIBIL

Cu un titlu emblematic – Marele Pustiu Invizibil (Editura Augusta, Timişoara, 2001) – Vasile Romanciuc e din nou prezent în librării şi în atenţia  criticii. Poezia sa comportă un grad sporit de autoreferenţialitate. Poetul care se vrea „purtătorul de cuvânt al tăcerii” visează o poezie ce ar urma să se zămislească aidoma fenomenelor naturii: ploaia bunăoară, şi în care sentimentele însele să lumineze. Nu o dată el dezvoltă sugestii din poeţii săi de căpătâi (Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Leo Butnaru, Lucian Blaga ş. a.), pledând pentru cuvântul suficient sieşi, suveran oricăror canoane versificaţionale, acel cuvânt a cărui găsire îl tortura cândva şi pe Eminescu. Iar după ce face, la modul borghesian, elogiul suprem al utopiei care este biblioteca (Bibliotecile), el se repliază spre tristeţea prilejuită de constatarea dezabuzată că-n vremurile noastre nimeni nu mai are nevoie de văzul percutant al poetului: “Lumea se teme de ochiul acesta / care  mai ştie ce-i plânsul: / i-ar putea schimba punctul de vedere / asupra propriei sale orbiri” (Un ochi).

Dar cel mai adesea poetul îşi ascunde tristeţile existenţiale sub măşti ludice. Oamenii se nasc şi trăiesc în minciună şi duplicitate şi nici măcar în situaţiile limită, de care fac atâta caz existenţialiştii, nu mai ajung la eul lor autentic pentru că acesta a fost complet alterat.  Şi poetul se refugiază în spaţiul ironiei badine, deplângând, sorescian,  am zice, greutăţile de întreţinere de către balaur a eventualelor sale şapte capete, fie în cel la fel de obositor al metaforei; păsările toamnei devin „cruci zburătoare”, ciorile sunt „negre bucăţi / rămase din noaptea trecută”, oamenii sunt „montaţi în marele Timp precum / cucii, cucii în orologii” – ingenioasă proiecţie diagnosticând fără menajament predispoziţia contemporanilor la a se lăsa  manipulaţi de politicieni şi de politruci fără  scrupule într-o lume paradoxală a fumului fără foc şi a oaselor  care-i rod  pe bătrânii câini reumatici, ori a pustiurilor năpădite de iarbă şi flori. În (r)estul Europei, demagogia se menţine la cote dintre cele mai ridicate. Dictatorii proptiţi în fotoliile puterii au ca reper al ridicării din ele încărunţirea propriilor peruci. Basarabenii ştiu bine că relaţiile de bună vecinătate sunt de multe ori anticamere ale vicleniilor expansioniste: „Râul în care se scaldă streinul / peste noapte / s-ar putea transforma / în graniţă” (Temă (teamă) basarabeană I).

Cei căţăraţi pe creasta puterii sunt complet rupţi de adevăratele doleanţe ale celor pe care pretind că-i păstoresc: „Frigul aspru ascute topoarele. / Ministrul sobelor îşi întreabă consilierii / ce fel de copaci sunt arborii genealogiei / şi dacă ard bine” (Văd iarna venind).

În ceea ce priveşte lirica erotică, Vasile Romanciuc se dovedeşte plin de prospeţime şi ingeniozitate. Trăirile autentice îi scot pe actanţi din realitatea cotidiană cenuşie şi poetul nu se poate elibera integral de gândul reversibilităţii frumoasei şi incredibilei evadări: „Aş vrea să nu se mai întrerupă / visul acesta – tu şi eu... / e ca un film de dragoste după / scenariul lui Dumnezeu /.../ mi-e dor... mi-e dor de-o privire a ta, / de-un zâmbet al tău mi-e dor... / e ca şi cum un izvor ar înseta şi ar bea apă din alt izvor” (Un izvor  însetat). Ideea predestinării se insinuează epatant în declaraţia, frustră, de dragoste: „Ne privim tăcuţi / Luminaţi de-un mac. / Te cunosc de-o zi, / Te iubesc de-un veac...” (Luminaţi de-un mac). Îndrăgostitul rămâne mereu în spatele ironiei salvatoare, iar teama de-a nu cădea în ridicolul sentimentalismului patetic îl face să amâne sine die cuvintele care să-i certifice arderea afectivă pentru o ea mult mai ancorată în pragmatismul zilelor noastre despovărată de romantism: „Simt, nici astăzi, nici astăzi, / nu voi avea curajul / să-ţi spun te iubesc! – tu ai muri de râs, / eu aş muri cu-adevărat” (Nocturnă).

Poet cu mari disponibilităţi lirice, Vasile Romanciuc îşi etalează discursul poetic de la jocul de cuvinte (haiku-ul de mare virtuozitate metatetică: „Prut - / trup / rupt”) până la incantaţiile grave inoculate gnomic ca în poemul final, reprodus şi pe coperta a patra a plachetei: „Busuioc la naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc.../ Viaţa noastră, toată, / Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc” (Busuioc).

Printre poeţii de azi şi din totdeauna ai Basarabiei Vasile Romanciuc face figură reperială.