|
POEZIA LUI VASILE ROMANCIUC SAU RE-CITIRI ONIRICE PE RUNE ANCESTRALE Vasile Romanciuc este poetul despre care niciodată nu s-a scris îndeajuns, după merit, pe măsura mereu curatei, inspiratei şi înţeleptei sale poezii. În contextul poeziei româneşti din stânga Prutului doar în ultimii ani au început a se clătina ierarhiile prestabilite, tot mai insistent zdruncinate sub loviturile insolente ale noilor iconoclaşti. Catalogat, de regulă, la categoria liricilor sentimentali, a celor trataţi în realitate drept cucernici servanţi ai tăcerilor neostentative, adică tăcut şi modest aşteptându-şi rândul la elogii, poetul Vasile Romanciuc nu şi-a repudiat însemnele, dar nici nu le-a acordat prea multă importanţă. Şi-a căutat cu demnitate de ale sale, excelând treptat, de la o carte la alta, în arta scrisului şi a stăpânirii cuvântului artistic, la un moment dat ajungând a fi un veritabil model al atitudinii exigente faţă de cele publicate, cu adevărat: non multa, sed multum. Astfel încât din acel „tradiţionalism ingeniu”, „programatic şi securizant” (Mihai Cimpoi, O istorie deschisă..., pag. 216) aproape-o amintire doar să fi rămas. Rămâne în picioare numai subtila remarcă a prodigiosului nostru critic despre funcţia „securizantă” a aşa-zisului „tradiţionalism” convenţional, asumat drept panoplie eficientă în vremurile tulburi ale influenţelor dictatoriale şi ale cenzurii arhivigilente. Anume în această cheie se mai pot interpreta şi înţelege adecvat comentariile critice ale izvoarelor axiale din care-şi soarbe seva deontologică poezia lui Vasile Romanciuc de până la Vasile Romanciuc – postmodernul: „Pillatiana Casă a amintirii care îi alimentează sentimentul „genealogiei” este o axis mundi, principiul structurant al universului său” (idem). Majoritatea interpreţilor acestui univers poetic au preluat mecanic clişeele de suprafaţă fără a înregistra profundele mutaţii tectonice care se produceau sub învelişul acestui univers împovărat de tăceri germinatoare. Justă în esenţă, predicţia „genealogistă”, supravegheată şi de gardienii regimului, pare a-i fi îngustat întrucâtva orizonturile, poetul aflându-se astăzi în anotimpul „numărării bobocilor” şi incluzând în antologii tot mai puţine texte din cartea debutului său, Genealogie (1974), a treia (!) din şirul celebrei colecţii de debut din anii şaptezeci, survenită după o lungă perioadă de prigoană şi interdicţii asupra talentelor tinere. Cred că această plachetă de versuri, împreună cu altele, răscitite şi comentate la vremea lor (Neîmpăcatul meşter de Iulian Filip şi Piaţa Dioleide de Leonida Lari), şi-au îndeplinit cu cinste rolul unor spărgători de gheaţă şi deschizători de drumuri. Însă, chiar fiind lăudabilă atitudinea exigentă a actualului Vasile Romanciuc faţă de imprudentul debutant Vasile Romanciuc, credem că într-o eventuală antologie de autor şi-ar putea găsi locul mai multe poeme ale debutului (poate şi dintre cele cenzurate?), precum ar fi Genealogie, Trec ploi peste casa-mi, Echilibru, Romanţă pentru tine, Trei diamante, Dar mamă, nu uita, M-aţi întrebat, De ce te-atingi cu ochii, Suntem artişti, Sunt inimi numai... "În lume nu există poezii, / Iar cine zice „sunt”, nu-l credeţi – minte! / Sunt inimi, numai, inimi care ştiu / Să râdă şi să plângă în cuvinte...”(Sunt inimi numai...). Aşadar, legătura indestructibilă dintre inimă şi cuvânt, dintre simţire şi rostire, dintre tăcere şi gândire, dintre memorie şi clipa prezentă, dintre iubire şi declaraţia de iubire – acestea sunt principalele atuuri ale unui anume tip de discurs, iniţiatic şi carismatic, preponderent gnomic, po(i)etic şi psalmodic, profesat cu tot mai multă eficienţă, de la carte la carte, de către autorul lor, poetul Vasile Romanciuc, claustrat benevol în schitul de sidef al cochiliei de melc sau al scoicii marine absorbante de imensităţi cosmice interiorizate discret şi distilate până la cristalizarea sunetului pur, reverberat în infinite ecouri. Sunt o lumânare cu flacăra înlăuntru, avea să se destăinuiască ceva mai târziu poetul-seismograf al tăcerilor germinatoare. Curios este faptul că, dacă în perioada incipientă a creaţiei, imperiul tăcerii, singurătăţii şi dezolării era tratat eminamente prin grila atitudinii etice (Se zice că tăcerea-i de aur ,/ Dar cine ne va ierta pentru o mult prea lungă tăcere?/ Dacă până şi cuvântul în şoaptă rostit / Întrece uraniul în putere?) peste ani, în urma repetatelor explorări ale universului de stări nenumite (după modelul necuvintelor nichitastănesciene), poetul şi-a însuşit organic „lecţiile de suflet” ale tăcerii, singurătatea şi melancolia trăite plenar oferindu-i credibilitate sporită şi evidenţiindu-i vocea din amalgamul cetăţii, permiţându-i să dezvăluie noi şi nebănuite frumuseţi („neasemuite”, zice poetul) tocmai din substraturile onirice ale acestor tăceri. Cronologic ne aflăm în plină fază a „reabilitării esteticului” prin întoarcerea la izvoare predominantă în poezia şaptezeciştilor şi a conceptualizării celei de-a doua cărţi semnate de Vasile Romanciuc, Citirea proverbelor (1979), atunci când fisura mediului şi distanţarea om-lume erau în toi. Noile tendinţe implicau distingeri atitudinale prin vocea poetului care adopta, odată cu necesităţile re-citirii sinelui etno- şi onto-logic, vizionarismul sentinţelor morale. Citirea proverbelor presupune, aşadar, citirea accentuată a versetelor evanghelice, recitirea migăloasă a unor file smulse din cronici şi cărţi populare, re-facere şi răsturnare a adevărurilor fundamentale de care depinde existenţa noastră ca neam şi ca fiinţare ontologică, sau descifrarea unor fragmente de palimpsest orfic, descoperite într-una din grotele de calcar sarmatic, ascunse în pliurile tainice, de basm, ale apelor Căinarilor. Într-o succintă digresiune, pentru schiţarea contextului social, aş reproduce aici câteva „note” din prefaţa criticului literar Ion Ciocanu – O inimă ce râde şi plânge în cuvinte – la prima colecţie de autor apărută în grafie latină – Note de provincial (1991): „Puţini cititori cunosc istoria deocheată a interpretării stagnante a poeziei Întâi şi-ntâi, cu care se încheia cartea Citirea proverbelor. Cartea n-avea de ce „merge la cuţit”, recunoşteau statii şi gheorghiii timpului, dar poezia nominalizată a fost pe punctul de a fi smulsă dintre coperte (...). Totuşi cartea a fost lăsată în pace, redactorul ei (Ion Hadârcă) – de asemenea, lucrătorii de editură implicaţi în explicarea „incidentului” (subsemnatul [Ion Ciocanu – n.n.], Mihai Cimpoi ş.a.) fiind părinteşte sfătuiţi să fie mai exigenţi... Şi dacă am evocat acest episod din viaţa cărţii noastre naţionale în anii de pomină, e pentru că un atare episod adevereşte în modul cel mai concludent posibil spiritul bătăios (în sensul nobil al cuvântului) care cutreieră creaţia poetului, în pofida cuminţeniei ei de suprafaţă, înşelătoare”. Ar mai fi de precizat aici că lectura cerberilor ceceişti era mai mult decât „stagnantă”, că redactorului cărţii i-au fost cerute explicaţii asupra întregului conţinut şi mesaj al cărţii, inclusiv asupra sintagmei încifrate, pentru cenzori, de Citire a proverbelor, chiar şi asupra notei de însoţire a cărţii (adnotării), în care subliniam „plenitudinea unei afirmări viguroase, cu certe calităţi etice, de „lecţii sufleteşti” şi artistice, de revalorificare a proverbelor, mai larg, a cuvântului matern”! Atunci constatasem că piatra unghiulară care zgâria vederea politrucilor timpului era tocmai cuvântul matern! Trebuie să recunoaştem că nu fără temei le erau bănuielile, pentru că în ultimă instanţă tocmai redarea demnităţii limbii materne era miza poetului: O ţară, o casă, un grai – / Atât mi-e de-ajuns pentru trai”. În fine, cartea a fost salvată „de cuţit”, rămânând a fi, şi peste ani, o performanţă a poetului şi una dintre cele mai valoroase cărţi de poezie apărute, incredibil, aici, în condiţiile regimului totalitar, în a doua jumătate a secolului XX! Parabolizarea şoptită, dar limpede, a eternelor adevăruri, gesticulaţia estompată, inserţiunile tactice de romanţă sau elegii crepusculare învăluiau în chip misterios învăţăturile strategice, depozitate în faldurile verbale ale versului izvorât parcă din vis, din viziunea onirică, din doinire, din atmosfera de basm: Aşa se-ntâmplă poate doar în vis: / Vezi nori ce-s mai uşori ca nişte fluturi, / Vezi bătălii, în care bravi eroi / Nu se păzesc de săbii, ci de scuturi. / Vezi lan de grâu cu spicul aplecat, / Şi nu te-ntrebi: de rod, de umilinţă?/ Vezi râuri care curg în două părţi: / Ce-o fi-nsemnând în graiul lor – credinţă? Sau : A pornit Făt-Frumos prin lume / în căutarea norocului. / A făcut înconjurul pământului / şi – l-a găsit. / Norocul / era pe locul / de unde-a pornit (Poveste). Sau: Nu, nu importă cum se va numi / Privighetoarea într-o altă limbă, / E important numai atât: a şti / Că-n altă limbă cântul nu şi-l schimbă (Numai atât). Unele versuri ale acestei re-citiri de parabole au devenit ele însele parabole: Nu e decât semnul egalităţii / Între a tăcea adevărul şi neadevărul. Sau: În clipa de tristeţe şi de singurătate / Şi piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate. Alte versuri, poeme întregi, au devenit cântece atât de populare, încât aproape că şi-au uitat autorul: Busuioc la naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc... / Viaţa noastră toată, / Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc! Sau: Dacă n-ar fi să fie / lacrima aceasta de rai, / pe care poţi s- o acoperi / cu-n suflet de nai, / cu-n strugure de poamă, / cu-o frunză de stejar, / c-o aripă de ciocârlie, / dacă n-ar fi sa fie / lacrima aceasta de rai, / nu mi-ar ajunge tot restul pământului... (Moldova). Sau: Să nu te superi, tată, / că mai ades mă-nchin / La ochii blânzi ai mamei, / La pasul ei cel lin...(Părinţii). Peste ani, îmi împărtăşesc acum bucuria de a fi apărat şi insistat să rămână în cuprinsul volumului şi câteva poeme, care păreau a ieşi din stilistica proverbelor, acestea conferindu-i, în schimb, dimensiuni universale, valabile, pentru orice popor: Neruda, Ritsos, Karev... Prin alegorie, se rostesc aici câteva adevăruri, pe care, dacă nu le putea rosti un autor basarabean, erau rostite de alte voci: Atâta timp / cât între mine şi restul lumii / se află fereastra haşurată cu gratii, / m-aţi putea crede ridicol, / dacă întreb: / Cine-i întemniţatul - / eu ori lumea? (Ritsos). Sau: Ei, bine, ministrule dragă, / n-am nimic împotrivă / sunt, într-adevăr, / antipatriot, / dacă pentru tine / înseamnă patriotism / a călca nestingherit /pe sufletul ce visează cer curat, / a dărâma casa / zidită de străbuni, / a iriga pământul ţării / cu sângele / vărsat pentru libertate (Neruda). În acelaşi context, evocator, am rămas surprins, în primăvara anului 2000, când profesorul basarabean stabilit în Franţa, Valeriu Rusu, găzduindu-ne în apartamentul său din oraşul Marseille, ne-a arătat, la un moment dat, mie, lui Mihai Cimpoi, Iulian Filip, Anei şi lui Alexandru Bantoş şi, mai ales lui Vasile Romanciuc, frunzuliţele viţei-de-vie îmbrăţişând balconul basarabeanului tocmai de la etajul cinci, care, cu ochii jilăviţi, i-a recitat autorului acest poem tulburător din Citirea proverbelor: Cine să-mi bată-n fereastră / sus, la balcon, / la etajul trei? / Sunt eu, zice ,/ viţa-de- vie, / şi uite / că după atâta vreme /am ajuns aici / să-ţi spun / că totul e bine - / acasă, în sat.../ Dar tu ce faci aici / la aşa depărtare / de pământ? (În loc de scrisoare). Acestea ar fi, în fond, reverberaţiile onirice cu nebănuite ecouri în alte spaţii, pe alte meridiane, aproape că nevisate atunci, la începuturi, la întemeierea răsadului genealogic viguros, îngrijit de poetul-grădinar Vasile Romanciuc. Ulterioarele cărţi apărute încă în grafie chirilică, Din tată-n fiu (1984), cu prefaţa regretatului Liviu Damian, şi Ce am pe suflet (1988), precum se observă şi din titluri, aveau să tautologizeze ciclic, să aprofundeze şi să epuizeze ca atare, să istovească o direcţie a liricii basarabene, tradiţionalistă întrucâtva, dar necesară, mai ales în perioada renaşterii naţionale, direcţie căreia Vasile Romanciuc i-a explorat la maximum resursele, orientând-o providenţial spre alte orizonturi ale modernităţii. Momentul acestei „schimbări la faţă” este înregistrat cu acribie în eseul altui confrate de condei, Arcadie Suceveanu, într-un graţios eseu dedicat lui Vasile Romanciuc – Mimoza şi oţelul de Damasc: „Această schimbare mă bucură, căci ea relevă o nouă faţetă, adaugă noi linii şi culori imaginii poeziei sale care începuse a fi excesiv de sentimentală şi sfătos apodictică. Candoarea şi duioşia, muzicalitatea imnică sau de romanţă, reverberatoare, îi slăbeau, într-un fel, nervul şi caracterul. Doza de dionisism infiltrată în fibra sa îl face să vadă cu mai multă pregnanţă partea tenebroasă a lucrurilor, drama degradării morale, spectacolul disoluţiei. Şi ceea ce este foarte valoros, poezia sa cunoaşte acum o fermă deschidere metafizică, fără a părăsi universul natal, realitatea imediată” (Arcadie Suceveanu, Emisferele de Magdeburg, pag. 136). Densă ca un proverb şi doctă ca un fişier de cărturar, cursivă şi neliniştită, impregnată de jocuri asociative, surprize de explorări în tainele cuvântului, atitudini tandre, justiţiare, gnomice sau ironizante, cu tact şi dojană, poezia lui Vasile Romanciuc se situează pe un palier inconfundabil al originalităţii organice, nedisimulate, proprii numai naturilor alese prin har să-şi desăvârşească unica şi neîntrerupta cântare a lumii. Precum o face această pasăre a adâncurilor care este Poetul: Printre rădăcini / zboară / privighetoarea adâncurilor. / Zboară / privighetoarea adâncurilor. / Unde se opreşte să cânte, /adâncuri tresar, / izvoare răsar. / Unde se opreşte să cânte... (Privighetoarea adâncurilor). Vivat, Maestre!
|
||||||||||||||||||||||||||||