|
|
Mihai Cimpoi
TURNUL DORULUI
-
În poveştile
medievale pentru copii zânele răsplătesc virtuţile şi pedepsesc
faptele rele. Ele, aceste zâne, cunosc bine hotarul dintre bine şi
rău, dintre frumos şi urât, punând în categorii distincte cinstea,
cuminţenia, necinstea şi neascultarea. Celor cuviincioşi li se dă
darul, aşa cum observa şi Perrault în prefaţa la „Basmele" sale, ca la
fiecare vorbă să le iasă câte o perlă, iar celor obraznici o broască
şi-un broscoi. Dacă grecii şi romanii au căutat să investească
poveştile cu o morală clară, iar evul mediu a preferat basmele cu
zâne, ascunzând tâlcul moralizator în savoarea istorisirii, scriitorii
secolului nostru îşi anunţă predilecţia pentru povestirea-basm, în
care miraculosul şi concretul real îşi revendică aceleaşi drepturi.
Zânele au dispărut, faptele răsplătind şi pedepsind ele însele, fără
accente didactice speciale şi fără transportarea întregii acţiuni în
sfera fabulosului. În poetica basmului cult de azi accentul s-a
deplasat în chip vădit spre universalitatea concretului. Fantasticul
îl salvează acolo unde se întrevede totuşi o oarecare neputinţă a lui,
adică în clipele în care este învins de vis. Ciuboţel nu e mai
ingenios decât Guguţă; pur şi simplu visează mai rnult şi îşi propune
să facă mai multe. Primul e erou de basm modern, al doilea de
povestire care doar explorează convenţionalul.
-
Spiridon
Vangheli a debutat cu balade, gen în care concretul capătă tocmai
dimensiuni epice şi legendare: ca să scape de invazia turcilor
podgoreanul duce leagănul în vie ca să crească viitorii haiduci; în
„Şalul verde" elementul convenţional pare mai îndrăzneţ, dar şi aici
mama ajunge la curtea Soarelui care-i tot pe pământ; iar in „Balada
plugarului" avem cel mai împământenit chip al ciclului baladesc: „Şi
s-a dus Ion şi basta / N-avea când să fie Newton / Nici Columb şi nici
Kopernik - / A ţinut de coarne plugul / Să hrănească lumea asta",
„Îndeobşte Vangheli, - menţiona în urarea sa de drum George Meniuc, -
meditează mult asupra celor obişnuite, simple, aflate în preajma
omului de demult".
-
De la debut şi
până la „Pantalonia - ţara năstruşnicilor", în care reapare peripeţia
concretă cu toate pornirile diabolice ale copilăriei, Spiridon
Vangheli n-a forţat obişnuitul şi simplitatea - două dintre marile
categorii ale copilăriei. Guguţă, Ciuboţel şi Titirică n-au nevoie de
tărâmuri miraculoase - de palate regale, de castele, insule de comori
etc. - ci numai de câte un fir de lumină stelară, de câte un pui de
lună şi de câte un turn de dor ca să-i unească pe cei mici cu cei mari
plecaţi de acasă. Lor le este de ajuns o vale modestă a Răutului cu
apă până la genunchi, cu copaci stingheri cărora „le-a intrat în cap
să crească", cu cireşi din care la o adică ai mai putea să furi ca
Nică a lui Ştefan a Petrei.
-
Elementele concrete sunt saturate de poezie, ele au
povestea lor, existenţa lor legendară, singura cădere a zăpezii peste
un lan de grâu dezvăluie adânci
rădăcini istorice: într-o casă (un bob de grâu) şade
Ştefan-Voievodul, înconjurat de oşteni, în altele îi găsim pe Mircea
cel Bătrân, Mihai Viteazul, Făt-Frumos şi Eminescu, Creangă, Barbu
Lăutaru... Numai „vânzători de neam şi ţară nu au adăpost". Tot aşa
de-un veac de zile, / Omul le aruncă-n ţărnă / Toamna câte o căsioară,
/ Iar sătenii, iar sătenii / Fac ce fac şi ies afară / Şi... se face
primăvară.
-
Am putea
spune într-un singur cuvânt că baladele lui Spiridon Vangheli exaltă
vitalitatea concretului. Pe frontul lor solar izbucnesc muguri, se
desfac flori, se pigmentează verdele, se întind, suave, ramurile, se
îngână fratern ziua cu noaptea, pregătind prospeţimile dimineţilor şi
se cheamă elementele în marea uniune orfică: ...Ieşi, soare, ieşi /
A-nflorit / Astă noapte / Un cireş!
-
Mai este
nevoie să vorbim aici de o înrudire cu folclorul copiior şi în genere
cu procedeele din baladele populare?
-
Există în întreaga creaţie a lui Spiridon Vangheli o
obsesie a luminii stelare, a albului în general. Concretul îmbracă,
deci, această mantie regală a purităţii. Ninsorile cauzează momente de
îndelungată şi poetică reverie, ele aduc somnul înflorit de vise ale
copilăriei: „...Dar către seară a prins a fulgui. Cădeau nişte fulgi
mari cum nu mai văzuse băiatul. Când a înnoptat de-a binelea pământul
devenise alb-dalb. Guguţă a aşteptat încă multă vreme la fereastră să
stea ninsoarea:
-
până 1-a găsit mama într-un târziu adormit, cu un bumb
în mână".
-
În „Steaua lui Ciuboţel" întregul univers se naşte din
zăpezi, toate personajele de poveste sunt oameni de omăt: Mătuşa
Dalba, Moş Dalbu, Ucu. E un sens poetic adânc în această uniune a
copiilor cu făpturile de zăpadă, pe care primăvara le transformă în
chipuri ale frumuseţii. Astfel pe locul unde a stat Mătuşa Dalba apare
tocmai Sora Soarelui: „tata a pus nişte poloboace în sarai: care venea
s-o vadă, trebuia
să se
scalde întâi -
păi, dă ochii cu Sora Soarelui! Cei cu căruţe se opreau
la fântână şi aruncau şi peste cai o căldare-două de apă. Alţii îşi
spălau maşina lună, numai unul şi-a lăsat tractorul ne-e-gru şi
unsuros cine ştie unde în
drum şi
a venit pe jos. Anume lui i-au dat în sarai cel mai
mare poloboc. Femeile se scăldau acasă
şi
veneau fuga:
una,
ca s-o vadă pe Sora Soarelui, apoi
ca
să aducă albituri curate, că bărbaţii lor
nu
puteau ieşi din sarai".
-
Adulţii trec în proza lui Spiridon Vangheli printr-un
purgatoriu al copilăriei. Isteţimea lui Guguţă
şi
Ciuboţel îi readuce în sfera candorilor şi
a
purităţii
dintâi. Iar
sensul etic dezvăluit în episodul cu Sora Soarelui
este, că frumosul se naşte din puritatea visului. Ghiocica e prima
întruchipare a unei
asemenea
legităţi.
-
Micii
eroi nu numai că găsesc soluţii ingenioase sau
răstoarnă
situaţiile în favoarea
lor: ei
au
un punct
de
vedere asupra lumii, îşi cer
un
statut de
existenţă autonomă,
plină
de
un
farmec
aparte.
-
Astfel, regula jocului se impune şi comportamentului
oamenilor
maturi.
-
E
un puternic efect de democratizare: cei mici sunt
înzestraţi cu
înţelepciune, iar cei mari sunt angajaţi
în
joc. Avem de a face nu cu
o
inversare
de
roluri, ci cu o completare reciprocă. Orice act de
nedreptăţire din partea adulţilor
este
reparat
de
înşişi copiii; mai mult decât atât: adulţii sunt
nevoiţi să se copilărească în
sensul
bun al cuvântului. „Cei mari au ce învăţa
şi
de la cei mici", spunea prozatorul în „Tânărul
leninist" („Florile dalbe"), acesta fiind un laitmotiv al întregului
scris, căci Guguţă nu numai îşi face o bancă, ascunde copiii sub
cuşmă, îşi face
un
scrânciob din cumpăna fântânii sau
călătoreşte
cu polobocul pe ape imaginare, ci
şi
o învaţă
pe mama
cum
să se plimbe
cu bicicleta, se răzbună pe frizer, scoate satul la
săniuş; iar Ciuboţel nu se
joacă numai
de dragul jocului cu oamenii de zăpadă, ci şi
demonstrează oamenilor,
după cum
am văzut, rostul purităţii spirituale.
-
De ce
ne captivează isprăvile lui Guguţă, Ciuboţel şi
Titirică? Dacă ele ar fi numai
pur epice,
s-ar transforma în detective amuzante şi mai mult
nimic. Or, în ele se
proiectează
lumina personalităţii copilului. Sunt, deci, o
continuare a visului şi o
sublimare
a lor în contextul concret al vieţii. Logica jocului
cufundă epicul în epic şi
estetic.
Mătuşa Dalba ca soră a Cerului se transformă în mod
firesc în soră a Soarelui.
-
Turnul
Dorului e absurd şi bagă groaza în oameni, dar se
dovedeşte a fi un
punct
de comunicare sufletească, de reducere a distanţei.
Nonsensul îşi vădeşte un
sens grav.
E taina basmului, de care s-a pătruns în scrisul său
Spiridon Vangheli:
„Ningea.
Când s-a întors de la fermă, dorul trop-trop-trop a
venit pe urmele lui înapoi acasă. Şi cum a intrat Ciuboţel în ogradă,
i s-a făcut iar dor de mama.
-
-
Tuca, uca, o? De ce eşti amărât, bre? - îl
întreabă Mătuşa Dalba.
-
-
Că-s mic şi nu pot s-o văd pe mama de
acasă ... Ia să fiu aşa de înalt cât e copacul cela, a? Aş
umbla
prin ogradă şi mama m-ar vedea de la fermă!"
-
Intre dorinţa copilului şi realizarea ei nu există o
distanţă psihologică, ci una convenţională pe care jocul o poate
imediat lichida. Cu ajutorul băieţilor de zăpadă, a
piticului
şi câinelui Faraon turnul este construit într-o singură
noapte din pietre şi mortar: „turnul era aşa de înalt, că noaptea, pe
lună, nici nu-i vedeai vârful de jos!"
-
Jocul îşi este suficient sie însuşi. El înseamnă vis cu
toţi sorţii de izbândă. Toate
elementele,
copiii, animalele, plantele, stelele, fraternizează:
constituie un singur
univers.
Pomenitul mai sus câinele Faraon, cocostârcul Haralamb,
Ghiocica, nourul
Gavril,
fluturele Chiril, albina Măriuţa, puiul de melc
Culăieş, Steluţa, băiatul de
zăpadă
Ucu, rândunica Pachiţa, mâţa Tecla -
iată inventarul etnic al universului
copilăriei,
aşa cum poate fi desprins din „Steaua lui Ciuboţel".
Aventurile lui Ciuboţel
sunt
colective, echipa de ajutoare e mereu alături de el.
Copilul nu poate fi un
insular, eul
său fiind
puternic
accentuat, dar şi socializat în acţiunile sale. Iată
încă
un adevăr pe
care
ni-l spune
prin prozele sale Spiridon Vangheli.
-
Lumea copilului
e complexă, marile avânturi constructive coexistând cu
pornirile
diabolice spre aventură.
Guguţă e fiul bunei credinţe, Ciuboţel e fiul visului
şi al
dorului, Titirică
e,
însă,
plăzmuirea înclinării spre şotie: un demon miniatural
al
răului, un Mefisto
al
copilăriei.
Jules Renard, polemizând cu conceptul iugolian de
copil înger, pledează pentru
o reînnoire a literaturii pentru copii prin care să
se excludă dulcegăria:
„Nu copilul care spune glume isteţe, ci acela care îşi
înfige unghiile în toate lucrurile
ce i se par fragede. Părintele trebuie să fie preocupat
mereu să i le retragă".
(Jurnal, 1890).
-
Copilul bomboană,
copilul bătrâncios care acţionează după scheme
imaginate
de maturi, copilul
scăldat în lumina trandafirie a binelui, idilic, sunt,
desigur, concepte
vulgarizatoare. Fără
să fie neapărat „un mic animal agresiv", (el are într-o
mai mare
doză fondul funciar
al bunătăţii naturii), năzdrăvănia este un dat organic
al lui, o
condiţie esenţială a
jocului.
-
Titirică e
un şotelnic care ne fascinează, faptele lui
înscriindu-se în limitele
sferei de vrajă
a copilăriei. Ele se întorc, fireşte, ca un bumerang
asupra lui. Dar şi
aici Spiridon
Vangheli nu acceptă un ton moralizator; atâta doar că
şarjează,
îngroaşă
liniile spre
a scoate
în relief comicul situaţiei,
sensul ca atare
al faptei. Morala
e
înlocuită cu clipirea şireată din ochi. Şotia e
pedepsită de
zâne,
numai că
prin detalii învăluite.
-
Titirică e un anti-Guguţă
şi
un anti-Ciuboţel, fie şi prin
împrejurarea
că nu mai este un erou de basm sau de
semibasm.
Faptele lui sunt
absolut
împământenite, umorul nemaifiind însoţit de
elemente convenţionale,
ci de
o
undă suavă de lirism. E singurul semn
al idealizării
copilăriei,
marea miză fiind
autenticitatea.
-
De un
comic savuros este nuveleta
„Cum
şi-a
făcut Titirică
statuie".
Dacă Ciuboţel construieşte un turn al dorului,
noul erou al lui Spiridon Vangheli
îşi imaginează şi îşi înalţă o statuie, dovadă
că este pătruns de o „vanitate"
mai
accentuată
decât ceilalţi doi:
-
„-După moarte
mi-or pune statuie ori nu, dar dacă o fac
cu mâna
mea,
e bun făcut! -
chibzuia Titirică prin ogradă.
-
De
pus are
s-o pună în faţa casei, cu faţa la drum, nu ştie însă
din
ce s-o facă?
Dacă
o clădeşte
din
cărămidă, o să samene cu un hogeag, nu cu Titirică.
Din piatră? Tot nu
e
treabă ...
o să aibă nişte
buze,
vă-hă-hă!
-
Şi când nu era tata acasă, băiatul
a
cărat
nisip, a adus nişte ciment, o căldare
de
alabastru,
un
poloboc de
apă
şi o fotografie de-a
lui
în picioare. Apoi şi-a
suflecat mânecile,
dar cum nu da,
nu
ieşea nimic.
-
De, la clădit se
pricepea oleacă: a făcut chiar dăunăzi o
căsuţă
pentru câinele
Filea ...
Dar
iaca să
clădească oameni, nu-1
ajungea
capul:
ieşea o
momâie ...
Până
la
urmă a găsit o buturugă
pe care a scris cu un chiron înroşit: Titirică întâi
1971 -
20..."
-
Când găseşte soluţia
cea mai ingenioasă, apare şi pedeapsa, năzdrăvănia
lui sfârşind într-un trist eşec:
-
„Şi cum
stătea
pe buturugă, huştiuliuc! -
toarnă peste picior
o
căldare
de alabastru amestecat cu apă
şi
cu ciment.
-
Piciorul monumentului a ieşit
numai bun. Acum chiar că se
oprea lumea şi se uita crucită la dânsul, mai ales când
s-a împietrit alabastrul şi statuia
a prins
a
urla:
-
-
Vă-le-u-u!"
-
Titirică e eroul
care
ne demonstrează
cu prisosinţă că Spiridon
Vangheli concepe copilul ca pe o realitate complexă în
care bunătatea funciară şi
pornirea diabolică spre aventură se împacă de
minune. Prin aceasta se şi explică priza
pe care o are
la
cititorii de pe tot globul.
„Isprăvile lui Guguţă" au fost traduse în
peste 40 de limbi.
A
apărut în foarte multe
ţări „Steaua
lui Ciuboţel",
iar „Pantalonia - ţara
piticilor" în 1989 a fost recunoscută
drept cea
mai bună
carte a anului.
-
Pantalonia este denumită
în
titlu Ţara
Năstruşnicilor
şi
ea
apare, într-adevăr,
în
cartea
lui
Spiridon
Vangheli
ca un tărâm
al
unor
oameni
ciudaţi şi al
unor
întâmplări ciudate sub semnul
Năstruşniciei,
adică al
Năzdrăvăniei ce
sfidează
banalul, comunul. Povestirile
despre
Guguţă
se
menţineau
în
zona cotidianului, cele despre
Ciuboţel îşi adăugau
elemente
de
semifantastic, în Pantalonia ...
cadrul realist
se mai
păstrează
doar
în
elementele
lui concrete
(sat,
oameni, păsări);
fantasticul
aici
e potenţat
mai cu seamă în sensul
că
întreg universul apare „copilărit": norii, stelele,
soarele, păsările se
comportă ca
nişte
copii.
-
E o
viziune antigulliverică, antihiperbolică, dimensiunile
universului „real" fiind micşorate de
două
ori: avem
de-a face
cu pitici şi pui de pitici; altfel zis, cu
nişte oameni-copii şi
cu copiii acestora. Copilul nu doar corectează lumea ci
o
face
mai plină
de culori, sensuri, de valori, constituie o lume ca
atare. Întregul univers apare ca o imensă scenă a copilăriei plină de
candoare. Dragostea, prietenia, categoriile existenţei (viaţa,
moartea), valorile spirituale şi morale sunt prezentate din punctul de
vedere al copilului. Nu scriitorul povesteşte despre ele pentru copil,
aşa cum proceda până acum în fond, ci copilul e acela care le
povesteşte (le vede şi înţelege pentru scriitor şi pentru noi,
cititorii-adulţi). Intuiţia prozatorului a dictat –
aci - necesitatea nu a unui singur personaj (de tipul
lui Guguţă sau Ciuboţel), ci a unei colectivităţi de copii
(copii-adulţi, cum spuneam). Pantalonia nu se constituie, ca satele
Trei-Iezi sau Turturica, în jurul unui personaj axial, ci se formează
din toţi copiii-personaje, care sunt, toţi, axiali. Aşadar, e vorba de
o povestire (şi un univers) cu mai multe axe.
-
E, în toate povestirile de aici, o teamă de a nu pierde
valorile copilăriei; farmecul ei poetic, statutul ei existenţial de
adevărat paradis: „Scoală, bre, îl tot ghiontea Castravetele cel Mare
pe Castravetele cel Mic. Scoală şi vezi lumea, că deseară o
să
fii de acum moşneag".
-
Replica este sugestivă şi prozatorul răstoarnă mereu
situaţiile astfel ca să triumfe întotdeauna Copilăria: Cizmarul devine
doctor lecuindu-i pe cei din jur cu voie bună, o privighetoare
prigonită şi cu aripile tocite de zbor în căutarea puilor se întoarce
acasă pe aripile puilor căutaţi, cei doi vânători cu trei ochi vânează
în
loc de mistreţi propriul porc, dar îl împart frăţeşte
în două conform înţelegerii, Bom-boana-ursului, leac căutat de
împărăteasă, este făcută de Piticul cel Mare din bomboane obişnuite
atârnate pe aripile morii. Prin stratageme
isteţe
piticii fac să biruie Binele şi Adevărul, punând la
punct orice viclenie sau nesocotinţă a împăratului sau a
piticilor-nătângi.
-
Pantalonia
e
scrisă cu o fantezie sclipitoare,
cu
lirism şi cu
o
desfăşurare epică rapidă
şi
plină de imprevizibil.
-
Spiridon Vangheli şi-a consacrat întreaga
sa
activitate şi viaţă copiilor. Prozator care a însuşit
arta narării pentru cei mici, cultivând cu măiestrie nuvela,
miniatura, basmul
şi
semibasmul. A făcut traduceri din cei mai mari
scriitori pentru copii ai
lumii şi a
întocmit
mai
multe manuale şcolare.
-
Diploma de Onoare Andersen (1974), Premiul de
Stat al Republicii (1980), Premiul
de
Stat Unional (1988), titlul de Scriitor al poporului
(1992)
şi Premiul Academiei
Române (1996)
au
pecetluit prestigiul scrisului
moldovenesc contemporan
pentru copii.
-
Dacă despre
localitatea
lui Ciuboţel se spune
că
e satul cu Stea, Spiridon
Vangheli este
omul născut
sub
Steaua norocoasă
a
copilăriei.
-
|